IO respect noțiunea de “lege”. Legea, în sine, n-o respect nici io, întotdeauna. Într-o societate ideală, cele două lucruri, noţiunea de lege şi legea, ar fi acelaşi lucru. În lumea în care trăim, însă, cele două îs ca florile naturale şi cele artificiale. Cele din urmă îs super faine da’ nu au nicio aromă. La fel şi cu legea. Una îi cea scrisă, alta îi cea aplicată. Asta ştim cu toţii, deja, fiindcă trăim într-o societate aflată într-o ţară unde legile se fac, nu se respectă. Şi cei care ar trebui să vegheze asupra respectării lor, florile noastre naturale, sunt, de fapt, nişte buruieni, care îşi fac propriile legi şi nu le respectă pe cele făcute de popor. PO(MI)LIŢIA.
Am văzut, acuma seara, articolul ăsta. Despre poliţişti şi jucăria lor preferată: radaru’. Lampa fermecată a Poliţiei, care, atunci când domniile lor o freacă, le dă fie bani de sărbatori, fie bani de bere, seara. Trist e că lampa aia e legea română. Iar ei o freacă prea des şi prea des fac ce vor cu ea.
Ca să nu mă întind prea mult, dau două exemple personale. Primul începe pe vremea când nu exista sensul giratoriu de lângă gara mare. Am luat cu maşina pe cineva de la gară şi am întors, ilegal, pe linia continuă, spre centru. Am fost imediat tras pe dreapta, legitimat, apostrofat şi obligat să aştept întocmirea procesului verbal. M-am supus “legii”. Şi nu prea. Cât am aşteptat pe marginea drumului, am observat o altă maşină care făcuse aceeaşi manevră ca şi mine. Am auzit dialogul dintre poliţist şi şoferul care oprise chiar în spatele meu, în care respectivul îşi enumera rudele din Poliţie. Am ascultat şi am filmat cu telefonul mobil toată scena. Şoferul cu pile a plecat după câteva minute şi o scurtă convorbire amicală cu agentul, fără să i se facă nimic. Spre norocul meu, poliţiştii au văzut că filmasem. Au venit la mine, amabili, după mai bine de un sfert de oră şi mi-au spus că scap cu un avertisment verbal. Incredibil?