Precis el e. Seat-ul ăla galben nu ar putea face atâta gălăgie la 12 noaptea decât dacă e Schumacher la volan, în ditamai intersecţia Decebal cu Dacia. Şi merge şi merge şi merge, face „drifturi” d’alea simandicoase, un fel de gogoşi umplute cu fum şi resturi de cauciuc. Şi povestea asta, aproape în fiecare seară, de vreo două săptămâni.
Eh, ce să faci… Cobori jos pe pământ vreo treizeci de sfinţi şi alaiul lor şi încerci să îţi înfunzi urechile în pernă şi să numeri oi. Da şi oile’s speriate de atâta scârţâit de roţi. Fug care încotro şi nu poţi să le mai numeri. Te ridici, te duci la balcon, aprinzi o ţigară. Sinucidere curată. Ţigările ucid încet. Dar, măcar, când eşti mort, nu mai auzi nimic. Şi ca să fie paradoxul complet, Seat-ul pleacă, fericit că m-a lăsat fără somn şi în noaptea asta. Dacă tot am fumat una, două nu strică. Sau trei. Sau patru… Apoi, când vine somnul, mă culc. E abia 4, doar n-o să mă culc odată cu găinile…
Enervantă melodie. Sună telefonul ăsta în draci, de pe la 6. Noroc cu butonul de „snuz”. Ar trebui să-i zică „ftutz”. Oricum, mă trezesc. Super. Iar e 9. Ok, azi bag scuza cu „s-a terminat bateria la telefon şi n-a mai sunat”. E o idioţenie care prinde perfect la nivel executiv. Fix pe limba şefului. Doar n-o să-i zic că m-am uitat la drifting toată noaptea…
Scuzele-s acceptate şi eu mă trezesc, pe la amiază, după un pachet de Marlboro şi 12 cafele. Şi în completare la ziua minunată, şeful mi-l prezintă pe fi-su. E rupt de pe Fashion Channel, are un televizor în buzunar şi e tot zâmbet. Şi mai tare, văd când coboară şi pleacă. Are un Seat galben sport. Să trăiţi şefu!