Lună: septembrie 2017

Al doilea episod are de-a face cu radaru’. Am fost prins, în oraş, lângă maternitate, conducând cu abisala viteză de 62 km pe oră. Eram în spatele unui BMW. Am fost oprit şi eu şi BMW-ul. Dar, deja, ştiam lecţia. Am filmat tot dialogul cu poliţistul şi şoferul BMW-ului, care a plecat după unu-două minute. Am urmat eu. Amenda era undeva pe la 150-200 de lei pentru viteza ce o avusem. Am implorat clemenţa, având în vedere faptul că depăşisem doar cu 2 km pe oră viteza legală pentru porţiunea respectivă de drum. Totuşi, agentul m-a informat că voi fi amendat, că “legea e lege”. După ce i-am arătat, însă, clipul filmat cu BMW-ul din faţa mea care plecase fără probleme, am scăpat cu… un avertisment verbal. Incredibil?

Dar adevărat. Legea nu e lege. Legea e tocmeală şi mulţi dintre cei ce trebuie să o aplice sunt bişniţari. Fac tocmeli cu lege, pile şi radar. Şi trăiesc bine pe spinarea statului, a cetăţenilor şi a lămpii fermecate ce e abuzul de putere. Şi asta ştim, cu toţii, Vedem zilnic cazuri edificatoare în acest sens. Şi totuşi, cum ne putem proteja de corupţia şi nedreptatea îmbrăţişate de cei ce trebuie să facă dreptate?

Filmaţi! Aveţi dreptul să filmaţi orice şi oriunde, atâta vreme cât sunteţi implicaţi.

E cea mai bună dovadă a cursului situaţiilor pe care le întâmpinaţi. Nimeni nu are dreptul să vă oprească să faceţi asta şi nu există dovadă mai bună că aveţi dreptate… sau nu.

De ce m-o revoltat articolu’ cu radaru’? Pentru că radaru’ îi la mâna Poliţiei. Şi îl folosesc când şi cum vor ei. La fel cum folosesc legile. Nu toţi fac asta. Nu toţi sunt “răi”. Dar, după umila mea părere, prin prisma instituţiei statale pe care o reprezintă şi prin prisma puterii pe care o au, dată de popor, ar trebui mai bine selectaţi. Şi ar trebui să fie TOŢI “buni”. Nu?

IO respect noțiunea de “lege”. Legea, în sine, n-o respect nici io, întotdeauna. Într-o societate ideală, cele două lucruri, noţiunea de lege şi legea, ar fi acelaşi lucru. În lumea în care trăim, însă, cele două îs ca florile naturale şi cele artificiale. Cele din urmă îs super faine da’ nu au nicio aromă. La fel şi cu legea. Una îi cea scrisă, alta îi cea aplicată. Asta ştim cu toţii, deja, fiindcă trăim într-o societate aflată într-o ţară unde legile se fac, nu se respectă. Şi cei care ar trebui să vegheze asupra respectării lor, florile noastre naturale, sunt, de fapt, nişte buruieni, care îşi fac propriile legi şi nu le respectă pe cele făcute de popor. PO(MI)LIŢIA.

Am văzut, acuma seara, articolul ăsta. Despre poliţişti şi jucăria lor preferată: radaru’. Lampa fermecată a Poliţiei, care, atunci când domniile lor o freacă, le dă fie bani de sărbatori, fie bani de bere, seara. Trist e că lampa aia e legea română. Iar ei o freacă prea des şi prea des fac ce vor cu ea.

Ca să nu mă întind prea mult, dau două exemple personale. Primul începe pe vremea când nu exista sensul giratoriu de lângă gara mare. Am luat cu maşina pe cineva de la gară şi am întors, ilegal, pe linia continuă, spre centru. Am fost imediat tras pe dreapta, legitimat, apostrofat şi obligat să aştept întocmirea procesului verbal. M-am supus “legii”. Şi nu prea. Cât am aşteptat pe marginea drumului, am observat o altă maşină care făcuse aceeaşi manevră ca şi mine. Am auzit dialogul dintre poliţist şi şoferul care oprise chiar în spatele meu, în care respectivul îşi enumera rudele din Poliţie. Am ascultat şi am filmat cu telefonul mobil toată scena. Şoferul cu pile a plecat după câteva minute şi o scurtă convorbire amicală cu agentul, fără să i se facă nimic. Spre norocul meu, poliţiştii au văzut că filmasem. Au venit la mine, amabili, după mai bine de un sfert de oră şi mi-au spus că scap cu un avertisment verbal. Incredibil?

IO n-am jucat niciodată Candy Crush. Probabil nici n-o să joc. Dar, de multe ori, cumpărăturile le fac, ca marea majoritate a orădenilor și românilor de pretutindeni, în supermarket. Azi, totuși, mi-am dat seama că nu-i nimic “super” în supermarket. Prețurile îs aceleași, calitatea e aceeași și servirea lasă, de multe ori, de dorit. Așa că… unde-i supermarketu’ ăla, în Oradea, care e chiar… super?

Le-am încercat pe toate, de la mic la mare, de la cunoscut la mai puțin cunoscut și tot nu pot spune că fac mare economie sau îs deosebit de satisfăcut de calitatea produselor sau a servirii. Stau de multe ori la cozi uriașe, mă enervez de multe ori fiindcă nu funcționează casele de marcat sau gadgetu ăla de citit codu de bare… Cumpărăturile mă enervează, mă stresează și mă dezamagesc, indiferent unde le fac.

Nu știu dacă toți orădenii simt asta. Dar dacă sunt și unii mulțumiți de serviciile unui anumit supermarket, aș vrea să știu și io… care? Unde pot să merg, să cumpăr, să plătesc, fără neajunsurile de mai sus. Unde pot cumpăra cu sentimentul că fac bine ce fac și mă mai și relaxez? Pot fi cumpărăturile în supermarket ca un joc relaxant de Candy Crush? Și dacă da, care e supermaketu ăla și de ce?

Io pun pariu că nu există.

Salut! Eu sunt Blogu. Înalt, brunet, simpatic… şi deştept. Foarte modest, de altfel. Împăcat cu lumea, cu ceilalţi, cu destinul, cu toate. Mă cert doar cu mine, fiindcă părerile celorlalţi le las lor. În felul ăsta nu mă cert cu alţii. Fiecare cu p…ărerea lui. Reţeta păcii absolute.
Ei, acuma întrebarea de 10 RON: ce caut eu aici? Îmi zic şi eu părerea despre viaţa asta şi lumea prin care ne rostogolim. Sau care se rostogoleşte cu noi în ea, nu ştiu exact. De ce aici? Păi loc în Camera Deputaţilor n-o să prind niciodată, că nu-mi prea place să dorm nici vara, nici iarna, nici noaptea, nici ziua, d’apăi tot anul cum se prevede in fişa postului domniilor lor, la TV n-am loc, că-s 100% natural, iar în muzică n-o să am succes niciodată fiindcă nu-mi pot mişca gura pe cât de repede merge playback-ul. Aşa că-mi zic părerea aici fiindcă eu cu mine nu mai vorbim de ceva vreme. Ne-am certat şi tre’ să-mi vărs şi eu oful undeva. Adică… să mă descarc… Adică… nu ştiu cum să explic exact ce vreau sa zic, ca să vă faceţi o părere despre ce vreau sa vorbesc.
A, ba da. E ca şi cum site-ul ăsta ar fi un… ansamblu vegetal salvator la nevoie, ca să nu-i zic tufiş, părerea mea o… povară imensă care te sfâşie pe dinăuntru, ca să nu-i zic pizza cu de toate şi mult, mult ardei iute, iar părerile voastre despre părerile mele… cugetări pe deplin apreciate şi necesare, ca să nu le zic frunze de brusture.